Eram prin anul 2006, proaspăt deţinător al unei bucăţi de plastic roz cu bucurie şi avem din ce în ce mai multă nevoie de mobilitate rapidă, deoarece drumurile de la radio Caroliştii din cadrul Colegiului Pedagogic „Carol I” la televiziunea Muscel TV, apoi de la o reşedinţă la alta a părinţilor se înmulţiseră, iar timpul era foarte scurt. Astfel, o maşină personală rezolva o parte dintre aceste probleme. Totuşi, voiam un exemplar clasic, negru, românesc, şi accesibil din mai multe puncte de vedere. Postul vacant a fost ocupat de el:
Pentru mine, această maşină Dacia 1300 neagră era (şi va fi în sinea mea) ca acel Ford Gran Torino pentru Starsky & Hutch sau ca acel Dodge Charger ’69 „General Lee” pentru Bo Duke, în filmul The Dukes of Hazzard. Era un fel de Chevrolet El Camino din anii ’70 pentru Earl, personajul central în serialul american intitulat My Name Is Earl. Era tot ceea ce trebuia să fie şi nimic mai mult.
Cu bune şi cu rele, adunate din portbagajul mochetat
Acum, după aproape zece ani de la prima noastră întâlnire, îmi amintesc de ea şi de toate problemele ei cu un zâmbet. De exemplu, îmi aduc aminte de carburatorul sclifosit (Solex, dar vârsta îşi spunea cuvântul), de bujia pe care am scăpat-o în blocul motor şi pe care am recuperat-o după o jumătate de zi (bine, asta poate că a fost puţin problema mea, dar un bărbat adevărat nu greşeşte niciodată, potrivit maximelor masculinităţii, deci a fost vina maşinii), de rezervorul cu benzină spart pe care a trebuit să îl schimb musai pe o rampă sau de faptul că am găsit-o în parcare (pe un loc necumpărat şi nemarcat) cu pneurile frontale bricolate de un cuţitar amator, dar ambiţios.
A fost cam dezamăgitor momentul respectiv, mai ales pentru că în aceeaşi zi fusesem la vulcanizare pentru echiparea cu pneuri noi. Totuşi, am apreciat faptul că pneurile din spate au fost iertate de la bricolaj şi privind maşina din profil, cred că am înţeles de ce: NIE semăna acum cu un dragster sau cu o felină pregătită să facă un salt de pe loc direct pe pradă. Partea bună era că problemele tehnice nu erau în grija mea. Doi mecanici, pentru care am numai cuvinte frumoase şi respect, gâdilau cu pricepere maşina, iar ea îşi manifesta satisfacţia pe traseu, sub conducerea subsemnatului.
De fapt, defectele îi confereau o serie de trăsături aproape umane, inerete calităţilor. Printre acestea, aş enumera în primul rând faptul că era o Dacia 1300 din ’82, neagră, deci îndeplinea cu succes cerinţele mele iniţiale. Mai mult decât atât, era originală în proporţie de 80% (restul de 20% îl reprezenta sistemul de frânare nou, împreună cu diverse consumabile şi modificările la nivel vizual) şi avea în echipare un motor franţuzesc de provenienţă Renault, aşa cum îi stă bine unui astfel de model.
În al doilea rând, avea o cutie de viteze scurtă şi, într-un fel unic, sportivă. Trecerea prin trepte era rezonabil de precisă şi oarecum distractivă. Îmi plăcea, dar între timp, după despărţirea de NIE, m-am îndrăgostit de transmisia automată tocmai pentru că versiunile manuale de pe alte maşini, indiferent de brand, mă întristau: aproape toate îmi lăsau impresia că încearcă să imite fără succes ceea ce NIE făcea firesc şi fără ezitare prin transmisia din dotare. Tot la capitolul calităţi s-a încadrat şi capota portbagajului mochetat, care se închidea mai uşor decât uşa unui frigider din zilele noastre şi producea un blââc metalic asemănător în privinţa „gălăgiei” cu o clapetă de laptop închisă. La fel ca această amintire.
Sursă fotografie: autorul reminescenţei, Răzvan Bucşoiu.
bucsoiu.com 