Câte ceva despre biscuiţi nasoli şi nişte maşini mişto

de Razvan Bucsoiu, publicat în Malibu, California

A trecut mult timp de când nu am mai scris aici. De fapt, a trecut atât de mult timp încât anul 2011 a ajuns aproape în garaj, unde va fi parcat cu toate amintirile agonisite pe parcursul călătoriei în care a reuşit să atingă o viteză maximă de 365 de zile. Alături de anul 2011 am călătorit şi eu, iar pe traseu am cunoscut o mulţime de oameni noi, de la care am învăţat diverse lucruri. Mai mult decât atât, am avut chiar şi o experienţă îngrozitoare cu un pachet de biscuiţi, încât mi-am propus să nu mă mai ating vreodată de aşa ceva. Desigur, după ce mi-am adunat neuronul pierdut printre chimicale şi gluten, m-am decis să evit doar acele pachete de „biscuiţi” care au avut un conţinut mai oribil la gust decât cel mai oribil aliment pe care l-ai consumat în viaţa ta, dar fără să fie expirat.

În fine, la sfârşit de an se fac topuri, bilanţuri şi alte chestii de acest gen. Dacă vrei să citeşti un top cu adevărat important pentru domeniul auto, poţi să intri aici şi să (re)vezi care sunt maşinile premiante ale anului 2011 în viziunea TopGear. În cele ce urmează o să insist în rândurile următoare pe altceva. Poate chiar şi pe biscuiţii ăia nenorociţi. Sau nu. Mai bine, asupra unei maşini care a câştigat două premii în acest an.

James May a desemnat ca maşină câştigătoare în 2011 modelul Fisker Karma. Inclusiv la categoria „Maşina de lux a anului 2011” Fisker Karma a ieşit învingătoare. Leonardo DiCaprio a fost primul cucerit încă de la apariţia maşinii pe piaţă. Chestia este că modelul ăsta are capacitatea de a-ţi schimba perspectiva asupra viitorului automobilistic. Arată foarte bine, este curat din multe puncte de vedere şi chiar dacă arată ca un crocodil dacă îl priveşti frontal, nici un animal nu a fost sacrificat ca să contribuie la realizarea lui.

Îmi plac animalele şi mă bucur pentru că Fisker se preocupă de soarta lor, dar mai mult mă bucur pentru că Mâtzei (prietena mea, în cazul în care nu ştiai, poartă porecla asta) îi plac şi mai mult animalele şi va fi mai fericită de acest lucru, iar asta are un efect şi mai puternic inclusiv asupra mea. Dacă nu ai înţeles mare lucru din afirmaţia asta, nu te îngrijora.

Ideea esenţială este următoarea: îmi place Fisker Karma în primul rând pentru că nu are scaunele îmbrăcate din pielea unor animale. Să aduci o alternativă în clasa de lux, unde pielea este folosită ca un automatism nu poate să fie decât un lucru deosebit, cel puţin pentru mine. În al doilea rând, îmi place pentru felul în care arată atât la exterior cât şi la interior. Asta este o chestie de gust, asupra căreia nu voi insista în aceste rânduri. Poate doar la un suc. Îţi spun doar că îmi place şi gata. Asta este valabil şi pentru Dacia Duster No Limit, de care m-am îndrăgostit după prima întâlnire şi care mă trimite automat cu gândul la Nissan GT-R. Mai sunt şi altele, dar despre acestea… în articolele viitoare.

Până una alta, mă opresc şi nu mai spun nimic nici despre biscuiţi. Mă duc să meditez asupra maşinilor pipăite în 2011 şi îţi spun încă de pe acum un tradiţional LA MULŢI ANI!

Un detaliu din bord…

de Razvan Bucsoiu, publicat în Malibu, California, Publicul din trafic/

…este numărul de telefon al proprietarului. În ultima vreme, am văzut mai multe maşini care au pe planşa de bord, de cele mai multe ori în zona parbrizului pe partea cu volanul, un număr de telefon. Asta m-a determinat să înşir aceste rânduri, pentru că din punctul meu de vedere, acesta este un semn bun care ne îndreaptă către un trafic mai civilizat şi mai emancipat. În primul rând, aceasta ar putea fi o soluţie împotriva limbajului gestual pe care îl folosesc unii marţafoi care au impresia că o bucată de pământ PUBLIC le aparţine.  Nu intru în detalii mai multe în acest sens, pentru că Vlad Mitrache a scris pe larg un articol în care a dezbătut aceste probleme. În al doilea rând, prin postarea numărului de telefon în bord arăţi că eşti deschis comunicării, ceea ce te face să pari o persoană care ştie ce înseamnă să socializeze. În al treilea rând, nu durează mult să faci treba asta – un pix, un bon de la cumpărături şi 20 de secunde (dacă nu îţi cunoşti numărul de telefon pe de rost) sunt suficiente pentru a-ţi proteja ştergătoarele, cauciucurile sau poate chiar vopseaua maşinii de jur împrejur.

Este destul de simplu, dar de ce nu fac mulţi treaba asta? Mă gândesc la un motiv probabil: atitudinea necorespunzătoare a aceloraşi marţafoi. De exemplu, dacă unul dintre ei are o problemă cu locul de parcare pe care tu ţi-ai proptit maşina, marţafoiul se va arunca direct pe ştergătoare, iar când va vedea un număr de telefon acolo (în condiţiile în care mai are cenţi suficienţi pe cartelă pentru un apel) va începe să se manifeste vocal, cu unele cuvinte mai puţin prietenoase sau chiar obraznice la adresa ta. Aşadar, trebuie să fii pregătit pentru potenţiale înjurături sau alte sunete necivilizate. Eu cred că merită să ne asumăm acest „risc”. Totuşi, dacă este să priveşti partea bună, chiar şi aşa, maşina rămâne în siguranţă pentru o vreme… dacă nu auzi telefonul, atunci da, s-a dus cu planul tău defensiv.

Din altă perspectivă, am putea să ne gândim că pur şi simplu cineva doreşte să-ţi comunice un lucru despre maşina ta şi prin intermediul bileţelului din bord poate să facă asta. De exemplu, poate cineva nu a calculat bine distanţa până la autoturismul tău şi i-a lăsat o mică amintire pe unul dintre spoilere. Totuşi, omul vrea să-şi îndrepte greşeala şi îţi telefonează să te anunţe de cele întâmplate, dacă este o persoană responsabilă şi cu bun simţ, ca tine, care ai lăsat un bilet cu numărul de telefon în bord. Astfel, poţi să rezolvi problema ceva mai civilizat şi poate chiar mai rapid.

Există mai multe situaţii şi aş vrea să prezint una dintre ele, ipotetică. Vrei să pleci cu maşina ta, dar observi că eşti blocat de un alt autoturism. Te duci frumos la maşina respectivă, apelezi numărul din bord, îţi răspunde o voce feminină şi explici despre ce e vorba. Apoi aştepţi. În scurt timp, apare o tipă foarte mişto, care îşi cere scuze, îţi zâmbeşte şi îţi perimite să pleci la drum. Cum? Cu zâmbetul pe buze, pentru că ai rezolvat problema blocării cu mult calm. Asta te va ajuta şi în trafic, pentru că vei fi mult mai relaxat. Dacă tu eşti domnişoara drăguţă din exemplul meu, gândeşte-te că poate îţi telefonează/sau telefonezi (pe) un tip din categoria celor pe care i-ai lăsa să te cucerească. Nu ştiu cum ar arăta respectivul, dar aici te descurci tu. A nu se înţelege că acum va trebui să blochezi traficul în aşteptarea unui telefon de la Făt-Frumos, desigur. Ideea poate fi dusă mai departe şi să fie exagerată extrem: poate tipa/tipul sunt singuri, se cunosc astfel într-un mod fain, se împrietenesc şi vor avea o povestioară drăguţă de spus despre felul în care s-a născut relaţia lor.

Dezavantaje? Dacă eşti paranoic, ai putea să te gândeşti că vei fi stresat de sute de apeluri de la puştani care nu au ce face în serile de vară şi dau telefoane aiurea. Dar asta este ca şi cum nu ţi-ai mai pune sonerie, de frică să nu te streseze puştii care au chef de glume. În fond, dacă ai telefon, te aştepţi să îţi sune, nu-i aşa? Alt dezavantaj nu-mi vine acum în minte şi nici nu vreau. De ce? Pentru că sunt de părere că asta e o chestie pe care ar trebui să încercăm să o aplicăm fiecare dintre noi şi nu ar trebui să ne gândim la dezavantaje. Ia-ţi un bileţel, scrie-ţi numărul de telefon pe el şi pune-l în parbriz. Nu durează mult şi e de bine.

În concluzie, cred că asta ar putea fi o soluţie pentru a comunica mai bine cu ceilalţi particpanţi la trafic şi atunci când nu eşti lângă autoturism. Mai mult decât atât, Renault conştientizează că micile detalii dau rezultate şi l-a echipat pe conceptul Frendzy cu o tăbliţă digitală pe care şoferul poate să lase un status ca pe mess de tipul „revin în 5 minute!”.  Ăsta e încă un argument favorabil pentru teoria numărului din bord, pe care ar fi excelent să o avem în vedere.

În locul altor mulţumiri…

de Razvan Bucsoiu, publicat în În torpedo/, Malibu, California, Spectaculos. Dincolo de parbriz/

…scriu aceste rânduri. Cică pe 21 iulie 2011 este ziua în care împlinesc cam 2,3 ani, dar nu sunt sigur pentru că sunt prea mic. Totuşi, oamenii cărora le dedic aceste rânduri au avut grijă să-mi amintească de ziua în care m-am născut, 21 iulie. Au făcut acest lucru faţă în faţă, prin telefon sau prin intermediul Facebook-ului. Prin gestul lor, m-au emoţionat atât de puternic, încât nu am fost în stare să spun decât un ,,mulţumesc”. Atât! Doar un mulţumesc, pentru că am fost prea bucuros ca să mai pot formula şi alte fraze cu scopul de a-mi arăta aprecierea.

Cum aş putea să fac asta acum? Ei bine, după ziua deosebit de frumoasă pe care am petrecut-o, simt nevoia să mai mulţumesc din nou tuturor celor care m-au înveselit prin gestul lor. Pot să mai spun că ,,Vă iubesc!”, ca un star rock înainte de a se arunca în mulţime pentru a fi preluat de braţele fanilor şi purtat ca pe un val. În fine, ai prins ideea. Nu vreau să mai lungesc vorba, pentru că o dau în bălării sau în dulcegării şi asta ar fi o pierdere de vreme. Vreau doar să spun că îmi voi aminti cu siguranţă de această zi, care a fost mult prea tare pentru a fi povestită. Mă rog, în cercuri restrânse voi împărtăşi unele chestii…

Îmi exprim recunoştinţa şi respectul pentru fiecare dintre dumneavoastră şi dintre voi de la care am primit frumoasa urare de ,,La mulţi ani!”. În locul altor mulţumiri, voi ilustra cum e să fii cu 23 datorită persoanelor deosebite care au contribuit la realizarea zilei ,,marfă”.