Comportamentul recunoscător are prioritate

Discuţiile despre maşini în ţara fără şosele par să devină din ce în ce mai frecvente. La mai multe colţuri de blocuri vechi, în rândurile formate de oameni pentru plata unor facturi, în magazine mici şi mari, la şcoală sau la serviciu, subiectul este adus în discuţie. Tocmai de aceea, aici voi scrie despre altceva, te-am anunţat încă de la început. Cuvintele „recunoştinţă” şi „mulţumesc” vor fi în centrul textului pe care observ că ai continuat să îl citeşti. Pentru unii, a rosti „mulţumesc” a devenit un automatism atât de plictisitor, încât au ales să renunţe la el. Probabil, pentru ei este mult mai facil sau mai „cool” – acesta este un termen dizgraţios, dar se potriveşte în context – să utilizeze la orice început de propoziţie săracă în cuvinte sunetele stridente „băăăă…” şi să încheie prin acelaşi „băăăă” uneori prin adăugarea unei întrebări retorice de tip clişeu „eşti nebun?” sau „mă laşi?”

„Mulţumesc” nu înseamnă doar să rosteşti o formulă stereotipă după cum indică DEX. Înseamnă să transmiţi o stare de bine, să îţi manifeşti recunoştinţa prin comunicare verbală şi nonverbală, să contribui la înfrumuseţarea unei relaţii interumane. Înseamnă să îţi faci datoria faţă de ceilalţi prin îndeplinirea unor imperative din codul bunelor maniere, structurat la începuturi de nobilime. Nu cred că este necesară o zi specială dedicată recunoştinţei din moment ce acest obicei nu a fost încetăţenit în cultura noastră, dar fiecare clipă se poate transforma în recunoştinţă dacă ne dorim cu adevărat acest lucru. În primul rând, prin mulţumirile îndreptate către Providenţă, către Fiul lui Dumnezeu Tatăl, Iisus Hristos. Apoi oamenilor mai mult sau mai puţin apropiaţi de fiecare dintre noi. Nu este necesară o anumită ocazie pentru a-ţi îndeplini o datorie morală faţă de persoanele care te-au ajutat printr-o acţiune, printr-o faptă sau printr-un sfat, dar ştiu că trebuie să existe cel puţin un motiv universal valabil.

Singura condiţie pe care trebuie să o îndeplinim este sinceritatea, naturaleţea prin care se spune „mulţumesc”. Recunoştinţa sinceră nu poate fi jucată, la fel cum zâmbetul natural este aproape imposibil de reprodus pe cale forţată. De aceea, a te apuca să împarţi „mulţumescuri” fără să fii tu atunci şi acolo este în cel mai bun caz amuzant, iar în cel mai nefast – penibil. În sistemul cognitiv, gândurile circulă cu o viteză uriaşă, iar când spui „mulţumesc” nu este vorba întotdeauna despre un cuvânt abstract şi atât. Înainte să spun „mulţumesc”, în faţa ochilor spirituali apar argumente sub forma unor imagini care indică decizia/rezultatul final. Mă bucur pentru că mi-a fost semnalat faptul că spun des mulţumesc, dar nu am explicat până acum faptul că deşi utilitez acest termen frecvent, niciodată nu îl rostesc întâmplător, fals. Îl expun pentru că trebuie să acţionez astfel datorită unor argumente solide, asupra cărora nu are rost să insist acum. În cel mai simplu mod, afirm că respectarea unei convenţii sociale este importantă şi voi insista puţin asupra acestui element.

Dacă vom renunţa la cuvintele care ilustrează într-o formă sau alta starea de bine, bucuria, credinţa sau recunoştinţa, atunci relaţiile dintre noi se vor degrada şi ne vom întreba care sunt cauzele. Ne vom osteni să căutăm soluţii, deşi cauzele pot fi preîntâmpinate. În primul rând, dacă începi să înlături convenţiile sociale din orice motive, înseamnă că renunţi, iar această trăsătură este specifică mai degrabă oamenilor fără principii şi lipsiţi de tărie morală. Nu întâmplător Donald J. Trump a scris o carte motivaţională dedicată sloganului Nu renunţa niciodată. De la renunţarea la convenţii până la dezechilibru şi risipirea ordinii nu este o distanţă mare. Dacă a mulţumi este un detaliu, ei bine, detaliile chiar sunt importante, pentru că ele alcătuiesc întregul. Mai mult decât atât, dacă eşti sau vei fi bărbat, nu vei fi mai puternic dacă renunţi la tradiţii, obiceiuri şi norme. Din contră. Să te comporţi cuviincios şi să îţi manifeşti recunoştinţa nu este un semn de slăbiciune, ci o dovadă în plus că te comporţi ca un mascul adevărat. Ai grijă doar ca după ce scrii „mulţumesc” să pui punct în loc de semnul exclamării şi vei avea ceva din tonul specific masculin al lui Humphrey Bogart (pentru mai multe detalii în acest sens, îţi recomand cartea Maximele masculinităţii semnată de autorul Jeff Wilser).

În concluzie, am vorbit în acest text despre importanţa recunoştinţei şi a unui termen care cuprinde o încărcătură uriaşă de stări speciale dacă este rostit din suflet şi nu doar din corzile vocale. Închei, desigur, prin mulţumiri şi încep să îmi ordonez ideile pentru un articol viitor, despre formula „cu plăcere”.

Anunțuri